Spune Dinu Patriciu, pe site-ul Măsuri anti-criză: “Reducerea TVA de la 19 la 15% stimulează consumul, deci contribuie la diminuarea blocajului economic. Se antrenează producţia şi investiţiile, cresc veniturile bugetare”. Sincer să fiu, nu pot fi de acord cu asta.

Dimpotrivă, cred că o creştere a TVA-ului cu 2-3% ar inhiba consumul (acest lucru fiind benefic într-o perioadă de criză) şi ar forţa consumatorii individuali şi/sau companiile să economisească sau să-şi concentreze resursele financiare către investiţii puţine – însă durabile, serioase. Blocajul economic nu este cauzat de nivelul actual al TVA-ului, ci de lipsa de lichidităţi şi de incapacitatea managerială dovedită de majoritatea instituţiilor alimentate din bugetul de stat. Să nu uităm că România este un stat “consumator”, nu “producător”, iar posibila reducere a TVA-ului ar putea antrena o creştere nejustificată a cheltuielilor. De aici ar rezulta un deficit bugetar şi mai amplu decât cel prognozat, iar economia românească este sensibilă la acest capitol. În concluzie, scăderea nivelului taxelor şi impozitelor (Măsura 1 propusă de Patriciu, cu care sunt de acord) + majorarea TVA-ului cu 2% mi se par (alături de altele) cele mai fireşti direcţii de acţiune ce trebuie urmate în viitorul apropiat. Nu e târziu, mai cu seamă că apogeul crizei economice încă nu s-a manifestat în România. Adevărata criză va sosi în octombrie-noiembrie a.c., când primele mii de disponibilizaţi (din primăvara trecută) vor epuiza perioada în care primesc alocaţii sociale, iar statul român nu va avea suficiente resurse financiare pentru a susţine un buget nerealist.

"Sală de cursuri" INA: Costineşti, iulie 2008

În calitate de lector la Institutul Naţional de Administraţie (INA) – dar şi la unul din centrele de formare profesională din ţară – am participat la multe programe de instruire pentru funcţionari publici. La începutul anului 2009, am renunţat să o mai fac deoarece în acest moment INA este un model de “proastă” practică (ca să fiu amabil) şi mi-am propus să încerc, în viitor, să evit orice asociere a numelui meu cu această instituţie întrucât mi-ar compromite, în bună măsură, reputaţia.
Astfel, cursurile de vară (desfăşurate la munte sau pe litoral, evident) ale INA sunt adevărate vacanţe pe bani publici pentru funcţionarii din primării, consilii judeţene etc. care se prezintă la locaţiile cursurilor – Sinaia, Costineşti, Jupiter şi chiar Vama Veche (?!?) – cu familia dar şi cu aşteptări cel puţin jenante pentru lectori. Pe lângă condiţiile improprii / improvizate de derulare a acestor cursuri (întotdeauna cursanţii s-au plâns de acest aspect) şi taxele exorbitante practicate (există nenumărate firme serioase de training ce practică preţuri rezonabile, ca alternativă sau reper pentru INA), majoritatea cursanţilor solicită reducerea programului de curs la maximum 2-3 ore zilnic pentru a putea profita de plajă, drumeţii montane, timp petrecut cu familia sau amanta/amantul etc. Majoritatea argumentează – pe bună dreptate – că “aşa e la cursurile INA” şi că “de asta au venit”. Aş putea să intru în mai multe detalii (nivelul taxelor de participare, modul în care se contractau locaţiile cursurilor la mare şi la munte sau alte probleme punctuale, de exemplu) dar nu vreau să ajung în zona derizoriului. Nu vreau, de asemenea, să insist asupra mizeriei incredibile (materiale şi umane) din Costineşti, ce ar trebuie să-şi schimbe urgent denumirea în Şaormaneleşti sau Gherţoieşti.
Instituţiile publice percep cursurile INA ca şi o recompensă pentru diverşi funcţionari publici (un soi de mini-concediu sau compensaţie pentru orele suplimentare ce nu pot fi plătite sau recompensate altfel). Nu există o selecţie pe bază de nevoi reale ale acestor funcţionari, nici o preocupare din partea INA pentru politicile de resurse umane din instituţiile publice (dimpotrivă!) şi – mai ales – s-a instaurat o adevărată cultură organizaţională pe principiul “te duci la un curs INA, deci ai parte de o mică vacanţă la mare sau la munte”. Majoritatea funcţionarilor care vin la cursuri nu au nici o treabă cu subiectul cursului respectiv – sunt fie trimişi pentru a fi recompensaţi (cazul cursurilor de la mare/munte), fie sunt “recrutaţi” de INA pentru a atinge numărul minim de cursanţi ce face cursul rentabil (cazul cursurilor din Bucureşti). Am constatat, astfel, că INA funcţionează pe sistemul “cât mai mulţi cursanţi şi preţuri cât mai mari” şi că nivelul de calitate al cursurilor este extrem de scăzut (suporturi de curs mizerabile, organizare execrabilă etc.). Puteţi vedea (alăturat) o poză cu spaţiul impropriu în care am fost nevoit să-mi susţin cursul în iulie trecut la Costineşti, un chioşc în plină arşiţă, cu temperatura interioară de 50 de grade Celsius (dealtfel, am renunţat la acesta şi am ţinut cursul afară (?!?), în faţa intrării din hotel).

Spiritual, nu?

Între timp, primăvara trecută (2008) fostul director al INA ordona realizarea singurelor pliante promoţionale ale institutului, acestea înfăţişându-l pe dom’ director în format full color, într-o multitudine de poze. Nu e nici o coincidenţă, probabil, faptul că aceste pliante au fost realizate în preajma alegerilor locale în care acelaşi dom’ director a candidat la primăria sectorului 2. De altfel, în afară de instalarea unui sistem de amprentare digitală pentru angajaţi la intrarea în sediul INA (total impropriu desfăşurării de activităţi educaţionale şi de cercetare) şi de achiziţionarea inutilă a unor LCD panels (înlocuitori de flipchart), în ultimii 2-3 ani la INA, nu s-a prea întâmplat nimic pozitiv.
Imediat după asta, monstruoasa coaliţie aflată vremelnic la putere l-a instalat în fruntea INA pe domnul Mircea Coşea, pe care am avut onoarea de a-l avea profesor la ASE prin anii ‘90. În afară de regretele pe care mi le inspiră această funcţie (pe care domnul profesor Coşea o ia cu siguranţă în serios), aş oferi câteva sfaturi simple, strategice: institutul trebuie fie să se desfiinţeze (în întregime), fie să abandoneze furnizarea efectivă de cursuri şi să se axeze pe activităţi de cercetare. Iar centrele regionale… să se privatizeze fiindcă altfel nu au nici o şansă de supravieţuire. Dacă nu cumva e prea târziu…

Regele muzicii pop în acţiune

În 1991, când am aflat vestea că Freddie Mercury a murit, eram într-un hotel din Covasna şi mă pregăteam să operez vreo 50 de chestionare pentru Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii. Am plâns ca un copil (ce eram, de fapt), singur în cameră şi gândindu-mă că n-am să-l mai văd niciodată pe scenă. 18 ani mai târziu, a plecat spre norul alb şi pufos ce-i adăposteşte pe artiştii desăvârşiţi şi Michael Jackson.
Michael a fost – şi va rămâne – simbolul meu personal pentru ceea ce înseamnă o vedetă, un geniu artistic, un model muzical. Este muzica disco în ediţie princeps, simbolul spectacolelor fabuloase, îmbinarea cea mai reuşită între interpretarea live de excepţie şi o coregrafie excepţională. Inimitabil şi indestructibil.
Acum… nu mai pot să-i ascult muzica veselă şi incitantă, nu am puterea să-i revăd paşii de dans şi mişcările lascive din celebrele sale clipuri. Cel puţin o perioadă, până mă obişnuiesc cu ideea că nu mai este om, ci un zeu al muzicii. Cum spunea chiar Michael într-o piesă de pe albumul “Bad” (1987), You’re Just Another Part Of Me…

Întotdeauna m-au fascinat consorţii care, din motive ce-mi scapă, îşi unesc numele de familie printr-o cratimă (spre deznădejdea ulterioară a propriilor progenituri). Probabil că părinţii consoartei (sau chiar consoarta însăşi) sunt decişi să nu “îngroape” numele de familie odată cu căsătoria. Bineînţeles, aceste asocieri de nume produc tot felul de monstruozităţi auditive sau, deseori, umor involuntar. Iniţial, senzaţia produsă de aceste nume este una stranie: se creează impresia unei origini nobile (în stilul asocierilor regale, precum “Hohenzollern-Sigmaringen”), însă această primă impresie este rapid disipată dacă analizezi fiecare nume în parte. Ca să fiu mai explicit, să luăm câteva exemple – pe care le-am căutat printre deputaţii şi senatorii români. Rezultatele am încercat să le grupez în câteva categorii:
Categoria “Senzaţii tari”: Buhăianu-Obuf (Cătălin), Cionca-Arghir (Iustin), Riviş-Tipei (Lucian), Voinescu-Cotoi (Sever), Fekete-Szabó (András). Desigur, când (presupunem) pe tata îl cheamă Buhăianu (sau Cioca), iar pe mama Obuf (sau Arghir), nu e păcat să se piardă în neant vreunul din aceste nume spectaculoase? Iată că până şi Sever Voinescu are o moştenire genealogică grea (de care pare să nu fie prea mândru). Ultimul nume sună în maghiară precum Croitoru Negru (Andrei) în română, by the way.
Categoria “De ce nu?”: Ghiţă-Eftemie (Stelian), Iacob-Ridzi (Monica), Mustea-Şerban (Răzvan), Popescu-Tăriceanu (Călin), Surdu-Soreanu (Raul), Tiţa-Nicolescu (Gabriel). Aici numele de familie sună precum nume + prenume, dar nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi de aparenţe.
Categoria “Incredibil, dar adevărat”: Niculescu-Mizil Ştefănescu Tohme (Oana). Iată că se poate şi mai mult decât două nume de familie, probabil aceste asocieri sunt o epopee fără de sfârşit. Imaginaţi-vă cum arată cartea de vizită (sau semnătura!) acestei doamne.
Dacă acestea sunt doar câteva exemple din infamul Parlament al României, vă daţi seama ce am găsi dacă am scotoci un pic cartea de telefon…

Nokia E70

Mi-am propus să vă prezint uneltele mele de lucru şi distracţie – nu de altceva, dar sunt oarecum mândru de ele. Sunt sigur că şi ele sunt mândre de mine.
De când l-am descoperit, mi-e greu să mă despart de el – cu toate că au apărut telefoanele tip palm (iPhone 3G, HTC Touch HD, Blackberry Storm etc.) – pentru că ştie să facă o grămadă de lucruri. Aţi ghicit, e vorba de Nokia E70, un telefon care se transforma uşor într-un instrument de scris rapid, cu tastatură QWERTY. Are browser incorporat – şi internetul se vede incredibil de bine de pe el, are Word, Excel & PowerPoint (tare, nu? dar şi Adobe Reader – şi oricum se pot instala o grămadă de aplicaţii dintre cele mai diverse. Recunosc, am încercat să-l vând acum o lună dar – culmea! – n-am reuşit şi m-am hotărât să-l păstrez. Cel puţin până îmi iau maşină!

Logitech Z-10

Mi-am propus să vă prezint uneltele mele de lucru şi distracţie – nu de altceva, dar sunt oarecum mândru de ele. Sunt sigur că şi ele sunt mândre de mine.
Dacă există vreun obiect electronic cu care să-ţi clăteşti privirea în timp ce lucrezi (sau pierzi vremea pe internet), atunci sigur sunt boxele interactive Logitech Z-10. Se leagă la computer fie prin USB, fie prin cablul clasic cu jack stereo, sunt lucioase şi opulente, au un afişaj minuscul care-ţi arată informaţii despre ce mai îndrugă Winamp-ul sau Windows Media Player, ba chiar poate să-ţi arate câte e-mail-uri ai primit. Ca să nu mai spun că sunetul este cristalin şi clar. E clar, elveţienii sunt buni şi la fabricat difuzoare!

Creative GigaWorks T20

Mi-am propus să vă prezint uneltele mele de lucru şi distracţie – nu de altceva, dar sunt oarecum mândru de ele. Sunt sigur că şi ele sunt mândre de mine. 
La laptopul ce merge de colo-colo se asortează un set de boxe Creative GigaWorks T20 – mici dar grele (semn că sunt de bună calitate!). Între două seminarii (în care e nevoie de ele) şi câteva reprize de George Michael, AC/DC şi Michael Jackson – se odihnesc pe biroul personal şi sunt mângâiate de muzică bună şi filme remarcabile. La cât de mici sunt, au un volum deosebit de puternic şi 28W (putere reală!). Să mai spun că au căzut pe jos de două ori şi n-au avut nici o problemă? Pare că nu se vor strica niciodată…

HP Pavilion dv5-1111

Mi-am propus să vă prezint uneltele mele de lucru şi distracţie – nu de altceva, dar sunt oarecum mândru de ele. Sunt sigur că şi ele sunt mândre de mine.
Laptopul de “birou” HP Pavilion dv5-1111 este o bijuterie, cu toate că este mai mare şi mai greu decât roşcatul “de serviciu”. Excelent dotat (inclusiv cu detector de amprente şi telecomandă), ecranul este strălucitor, tastatura îţi dă senzaţia că e acoperită cu metal, iar viteza de lucru este remarcabilă. Va sta în birou 95% din existenţă şi este legat de boxele Logitech prezentate ceva mai sus. Este cel mai nou dispozitiv dintre toate cele prezentate şi a fost achiziţionat en fanfare relativ recent. Momentan n-am detectat nici o potenţială problemă cu el, în afară de faptul că-mi face poftă mai degrabă de ascultat muzică şi vizionat filme decât de muncă în adevăratul sens al cuvântului.

Dell XPS M1330

Mi-am propus să vă prezint uneltele mele de lucru şi distracţie – nu de altceva, dar sunt oarecum mândru de ele. Sunt sigur că şi ele sunt mândre de mine.
Laptopul de “serviciu” – Dell XPS M1330 – un aparat simpatic, mic, uşor, roşu şi care ştie să facă aproape orice. Singura problemă – placa video a fost anunţată de nVidia ca fiind “un pic” defectă şi computerul se încălzeşte, câteodată, ceva mai mult ca de obicei. Nici FIFA 09 nu se desfăşoară la adevărata-i valoare din acest motiv. Totuşi, o capodoperă. Nu l-aş schimba cu altul pentru nimic în lume. Cel puţin anul ăsta!