Suporterii la taifas

Florin Costea şi Nicolo Napoli la Cluj-Napoca, februarie 2008

O dată sau cel mult de două ori pe an mă duc la stadion să-mi văd la lucru echipa favorită, Universitatea Craiova. Duminică, 17 august, e una din aceste dăţi: la Cluj se joacă meciul CFR Cluj - Universitatea Craiova. Duelul virtual dintre suporteri este mereu amuzant - iată un exemplu, desprins de pe site-ul Gazetei Sporturilor. Lăsaţi prejudecăţile deoparte şi treceţi cu vederea micile răutăţi xenofobe sau exprimările neadecvate, finalul e cu happy-end! (legendă: roşu închis - suporter CFR Cluj, bleumarin - suporter Universitatea Craiova, iar cuvintele scrise cu bold sunt ID-urile folosite de suporteri)
Muska29: Olteanul clasic: dă mult din gură şi se laudă ca dracu’ de nu-şi vede lungul nasului.
Olteanu: Ardeleanul clasic: tace, tace… iar când deschide gura… scoate numai prostii şi aberaţii.
Prazuliu: A aruncat ungurul câteva bombonele şi voi aţi sărit pe jos să le adunaţi! Rebuturile astea de fotbalişti de la Cluj joacă dintr-un spirit hei-rupist indus de salariile mari pe care ei nu le-ar fi văzut în viaţa lor jucând în altă parte. Sper că Universitatea va pedepsi prima îngâmfarea care s-a instaurat la Cluj. Cu cele două autogoluri (n.a.: în meciul precedent, CFR Cluj a învins Gloria Buzău prin două autogoluri), Clujul şi-a terminat porţia de noroc, încep lupii să-i muşte şi primii lupi sper să fie copiii ăştia de la Craiova care sunt în atenţia cluburilor mari din Europa, nu pe lista de rebuturi ca cei de la Cluj.
Gionutz: CFR? Am auzit de un an, doi de voi… atât. Nu încercaţi să vă jucaţi cu simbolul provinciei că s-ar putea să fiţi măturaţi de râul de dragoste alb-albastru ce curge în jurul Craiovei! În rest, aşteptaţi meciul şi vom vorbi pe teren şi în tribună…
Eirene: Măi, voi ăştia, fanii Craiovei! Voi chiar credeţi că ne puteţi face faţă? Uitaţi că urmează să jucaţi cu campionii României? Staţi dracu’ jos, că nu ştiţi ce vorbiţi!
ValsiS.ro: Aşa cum a apărut CFR… aşa o să şi dispară… ca un foc de paie… deveniţi pe zi ce trece tot mai insuportabili…
Prăzari + lubeniţari: Vai de mama voastră, prăzarilor… Mai întâi spălaţi-vă, că mirosiţi îngrozitor, lubeniţarilor… vă sparge campioana CFR duminică!
Blue forever: Băi cheferiştii lu’ peşte prăjit, unde eraţi, bre, când Ştiinţa tăvălea pe jos cu Leeds, Borussia, Kaiserslautern şi alţii? Nici pe prăpădiţii ăia de ciprioţi n-aţi fost în stare să-i bateţi (n.a.: anul trecut, CFR Cluj a fost eliminată din Cupa UEFA de o echipă din Cipru, Anorthosis Famagusta). Ruşine!
Un Oltean: Băi CFR-iştilor, voi sunteţi campioni de conjunctură, mă, cum de conjunctură sunt toate treburile din România acum! Adevărata echipa a Clujului este Universitatea Cluj; voi sunteţi nişte slugi ale ungurimii! Cum dracu’ lumea din Cluj poate să ţină cu CFR? Au încercat şi la noi, la olteni, să vină antrenori gen Lăcătuş dar i-a luat lumea în şuturi până au părăsit oraşul! Nici evreii nu prea s-au aciuit pe aici, că au dat de alţii mai şmecheri ca ei, şi nu le-a mers! Doar ţiganii au reuşit, că erau aduşi ca forţă de muncă, în trecut, şi au rămas aici, n-au mai plecat! La noi doar latinii au succes: de-aia avem antrenor italian! Pe voi v-au călărit ungurii de când vă ştiţi; nici nu vă simţiţi bine daca nu va călăresc ungurii! Poate o să vă călărească şi oltenii: Doamne Ajută! În concluzie, e posibil sa bateţi duminică, datorită conjuncturii dar… ciocu’ mic şi joc de glezne, că sunteţi nişte neaveniţi în fotbalul românesc, javrelor!
CFR: Eşti tare handicapat, omule. Ai fost in lume, să vezi cum trăiesc oamenii în Europa? Părerea mea e că eşti un incult, handicapat, prost şi ţăran.
Un Oltean: Şi măi… noi suntem prăzari şi lubeniţari, că aşa ne ştim din tată în fiu, aşa vom rămâne, şi ne mândrim cu asta! Dar voi ce sunteţi, măi? Sunteţi ‘Kürtös Kalács’-ari? Noi mâncăm praz, bem zaibăr şi vă luăm femeile, că ele vor cu noi; ce sa facă cu ăia de mănâncă Kürtös Kalács şi beau Coca-Cola?
Conti.vl: Eu, oltean adevărat, am respectat mereu CFR-ul, m-am bucurat când aţi reuşit să ne urmaţi, dar voi - campioni de conjunctură, cei care blamaţi Craiova - sunteţi jalnici. Puţin respect şi capul în pământ, să vă fie ruşine!
Slomo: Hai prazul Craiova? În Dăbuleni… nici lubeniţa nu mai e de calitate. Clown-ilor, mai faceţi şi baie măcar odată pe lună, că v-ar prinde bine! Forza CFR!
PZ: CFR este echipa cu cei mai mulţi ţărani în galerie. Ce galerie e, băi, aia cu boşorogi în ea?
Ecriss: Fraţilor, miroase a prostie! Aaah, sunt olteni pe-aici!
Palermo: CFR e de 1 an de zile în fotbalul mare , Universitatea e de 50. A compara o echipă ca Universitatea Craiova - care are 3-4 milioane de suflete în spate, toţi fiind suporteri pătimaşi (şi nu simpatizanţi) cu o echipă mică de cartier ca CFR cu 2-3 sute de simpatizanţi (cu neamurile angajaţilor de la club cu tot), care până acum 2-3 ani duminica mergeau la cinematograf şi nu la meciuri de fotbal, e o mare blasfemie… Craiova e singura şi eterna campioană a provinciei, leagănul fotbalului românesc.
Gyno: Băi Slomo, la chestia cu spălatul la olteni ai dat-o în bară rău de tot. Oltenii sunt nr. 1 la femei dintre români, pe unde ai să mergi tu n-ai să vezi vreun oltean neîngrijit sau neatent la vreun detaliu legat de ţinută, întreab-o pe prietena ta (daca ai…) cu cine a stat anul trecut la mare… şi care a fost iubirea vieţii ei. Mai bine o întrebi pe soră-ta, că prietenă n-ai sigur, de mult n-ai mai văzut o femeie. Şi nu mai deschide gura că puţi a ţuică. Ai şi tu o sută de mii în buzunar? Chiar sunt curios, ţuicarule!
Sergiu: Aţi apărut şi voi lubeniţarilor? Tre’ să scoatem insecticidu’, dacă puricii ar fi licurici, Craiova ar fi Las Vegas. Mai bine faceţi şi voi o baie decât să scrieţi prostii pe un site civilizat.
ValsiS.ro: Oltenia (Craiova) se mândreşte că e recunoscută pentru prazul ei, pentru lubeniţe, pentru că a fost Cetatea Banilor, pentru că primul om care a unificat poporul român a fost un oltean (Mihai Viteazul) şi pentru multe altele. Ne mândrim cu Brâncuşi, Henri Coandă, Tudor Vladimirescu, ne mândrim chiar şi cu echipa de fotbal Universitatea Craiova, care a fost prima echipă din România care a ajuns în semifinalele Cupei UEFA Voi pentru ce sunteţi cunoscuţi?
Oltenii iau cu asalt Ardealul: Alo… cine e jucătorul vostru cel mai bun din echipă, ţuicarilor? Trică! E oltean,nu? Vere, voi aţi câştigat campionatul acolo că aţi avut în club un ungur şi un oltean! Ştiţi regula… dacă vrei să faci treabă, ia-ţi olteni şi unguri pe lângă tine! Chiar Andone a zis asta! Cheia succesului la voi e tandemul Paszkany-Trică; dacă unul din ei pleacă, v-aţi ars! Sunteţi pe nicăieri! În momentul de faţă sunteţi mai experimentaţi, nu mai buni decât Craiova! Aşa că… ciocu’ mic şi joc de glezne!
ValsiS.ro: Sunteţi recunoscuţi ca fiind cei mai mari mafioţi, la voi a luat naştere renumitul joc piramidal Caritas. Mai tăceţi dracu’ din gură… numai rataţi pe-aici.
Eu: Băi, jegoşi de olteni, în faţa calculatorului sunteţi zmei. Să vă văd duminică dacă sunteţi aşa tari.
Bluuu: Bate CFR… asta e! Anul trecut v-am ţinut pumnii să luaţi campionatul şi acum v-aţi umflat peste măsură! Săracii de voi… anul ăsta nu o să vă mai meargă!
Ardeal vă dă clasă: Dragi conlocuitori olteni, am o singură întrebare pentru cultura voastră deosebită, civilizaţia ieşită din comun, sinceritatea de care daţi dovadă şi comportamentul vostru igienic exemplar (cum reiese din comentariile voastre): ce ţară e proastă să renunţe de bunăvoie la o regiune, aşa cum s-a întâmplat cu Oltenia? Cred că sunteţi unicat în istorie! Asta zice totul despre voi, în rest sunt bălăcăreli de-ale voastre.
ValsiS.ro: “Ardeal”, mai prost şi analfabet ca tine nu am văzut până acum, ratatu’ dracu’. Vai de voi, măi înfumuraţilor peste măsură. Vă credeţi al dracului de buni. Păcat, regret enorm că am vrut ca voi să câştigaţi campionatul în faţa Stelei… Să ţineţi minte: campionatul pe care l-aţi câştigat în 2008 va fi unicul din istorie.
Vyo: Băi fraţilor de prin Ardeal… sunteţi cei mai penibili… m-aţi dezamăgit complet. Eu care nu sunt suporter al lui CFR şi am ţinut ca voi sa luaţi campionatul anul trecut. Voi nici simpatizanţi nu sunteţi, de suporteri adevăraţi ce să mai zic… Sunteţi penibili când vorbiţi aşa de noi, de olteni. Dar că vă conduce un ungur - şi, ca să vezi, un oltean (Trică) - către titlu, nu se mai pune. În loc să le daţi muie javrelor din Bucureşti… Ce să mai vorbim, nu aveţi minte de loc, daca aţi devenit voi minoritari în Cluj… Vă călăresc ungurii cum vor ei, exact cum călărim noi femeile voastre, cu praz luat de la noi. Atâta timp cât ungurii vă freacă cum vor ei, abţineţi-vă de la comentarii împotriva oltenilor. Sunteţi jalnici, fraţilor. Întrebaţi femeile din Cluj pe cine iubesc ele. Şi încă ceva: uitaţi-vă la noi şi învăţaţi şi voi să fiţi mai pătimaşi, mai fanatici… să trăiţi fotbalul…
CFR: Hei, dar mai terminaţi odată cu prostiile, CFR şi Craiova nu au motive să se certe. Se va juca pe teren, cel mai bun va câştiga şi basta!

 

Horezu by night

Săptămâna trecută am ajuns prin Horezu, la un curs de participare publică. Horezu - adică olărit, Mănăstirea Hurez, Cheile Olteţului ş.a.m.d. plus vreo juma’ de tonă de intelectuali care din păcate au dat colţu’ - gen I.G. Duca etc. Yeah, right. Paşcani, Balş, Salonta, Horezu - the same shit. Blocuri cu magazine la parter de-a lungul unei şosele prăfuite, câini vagabonzi fără covrigi în coadă, două pensiuni prăpădite şi trei cârciumi ce servesc aceeaşi mâncare. “Horrorezu”, mai precis.
Am stat la aşa-numitul Han Horezu (sic!) care joacă în comunitate un triplu rol - hotel, bufet comunal şi autogară. În alte roluri: o familie (numeroasă) de ploşniţe, ţânţari cât cuprinde, igrasie, jumătăţi de prosoape, mult jeg şi ceva smell-uri dizgraţioase. Ca să nu mai vorbesc de cafeaua la ibric pe post de espresso (cea mai puţin dureroasă doctorie) sau de cele trei calorifere de pe balcon…
Într-o seară am ieşit pe la ora 11 jumătate să-mi iau ceva de băut (apă, desigur). Horezu by night este pustiu precum ştrandurile iarna. O stradă foarte smart amenajată, cu felinare pe mijloc, cu magazine de o parte şi de alta - dar fără cafenele sau berării, vorba-aia, aici se bea la domiciliu - golită de conţinut uman. Sau de vreun zumzet comercial. Silenzio. Noroc cu staţia de benzină, cel mai animat punct din localitate la acea oră. Petrom, mai precis.
Turism? Nici vorbă. Papa bun? La fel ca peste tot. Adică nu prea. Să mă întorc? Posibil, dar cu aşteptări mult sub limita de avarie.

 

Roger Sanchez “Another Chance”

O piesă interesantă din anul 2000, cu un video clip duios şi simpatic. Finalul îţi dă un pic de gândit. Mă rog, dacă nu sunt alte gânduri mai importante în acel moment!

 

Hotelul de lângă gară

Când aştept să tragă trenul la peron, în infama gară Cluj-Napoca, întotdeauna îmi îndrept privirile către hotelul mizerabil de vis-à-vis (pe nume Pax) şi nu mă pot opri să mă întreb: de ce - în România, desigur - hotelurile din apropierea gărilor sunt aşa de nasoale?
Evident, există un răspuns imediat - pentru că gările sunt şi mai nasoale. Cu excepţia hotelului Ibis din Bucureşti (dar luând în considerare celelalte hoteluri din preajmă), nu cred că am văzut în vreo localitate pe care am vizitat-o un hotel decent lângă gară.
Cu ani în urmă, lucram la un ghid turistic şi am intrat (ca să probez camerele) în incinta hotelului Cerna (chiar lângă Gara de Nord din Bucureşti). Camere spartane - cu pat, noptieră şi un dulap veştejit model 1900 toamna - şi baia pe hol. Toaleta (sau căcăstoarea, mai exact) se afla lângă baie şi se putea identifica după smell. Apă caldă ioc, hârtie igienică de Buşteni (model glasspapier), săpun ciu-ciu… dar numai 15$/noapte (la vremea respectivă). Un adevărat chilipir!
Vremurile s-au schimbat, hotelurile nu. Nici gările…

 

La munca de jos!

“The Job”, ABC Entertainment (2001-2002)
Denis Leary, Lenny Clarke, Bill Nunn, Diane Farr
detalii: IMDb
Rating RF: 5/5
(1=jaf, 2=mega-naşpa, 3=slăbuţ, 4=cool, 5=beton)

În sfârşit, un serial despre poliţişti altfel decât cele obişnuite! Cele (doar) 19 episoade urmăresc întâmplări dintre cele mai interesante şi neconvenţionale, având în centrul atenţiei pe Mike McNeil (Denis Leary) - un poliţist arondat într-o secţie dintr-un cartier al New York-ului, înconjurat de o nevastă sensibilă, o amantă capricioasă, un partener sociopat şi colegi la fel de “coloraţi” ca şi el.
Mike trece prin diverse încurcături, aparent fără ieşire (sau cu ieşire “şifonată”), iar evoluţia evenimentelor ia o turnură dintre cele mai neaşteptate pe parcursul serialului. Una din cele mai amuzante faze (episodul 3, “Bathroom”) se produce atunci când Mike, cu stomacul deranjat de ceva mâncare picantă, este luat ostatic în WC-ul din subsolul secţiei de poliţie (înainte să-l poată utiliza!) de un suspect portorican ce nu ştia limba engleză.
Bref, un serial mişto, haios, fără prea multe scrupule. Filmat alert, fără scene lungi sau dialoguri moralizatoare, cu replici tăioase şi umor de cea mai bună calitate.
În România, serialul a putut fi urmărit pe AXN şi/sau prin intermediul infamelor torente. În prezent, întreaga echipă (dar şi spiritul din “The Job”) se pot regăsi în serialul ceva mai puţin amuzant “Rescue Me” (în prezent difuzat pe AXN şi Cinemax).

 

I Can Get Satisfaction!

Rolling Stones în concert la Bucureşti

Bucureştiul este un oraş de coşmar - mi-a confirmat-o încă o dată ziua de 17 iulie 2007, zi în care de la Piaţa Romană la stadionul Naţional am petrecut vreo 2 ore în troleibuz şi vreo oră umblând aiurea prin împrejurimile arenei. Căldura era la ordinea zilei, cel puţin 38 de grade la umbră, iar cerul complet senin… fără speranţă.
La intrare, după ce am reuşit să ne strecurăm tiptil ceva mai în faţă, mi s-a confiscat bricheta (de parcă aveam atâta forţă încât să arunc cu ea în Mick Jagger, să zicem) şi am primit în schimb o broşură cu versurile pieselor ce urmau să fie cântate. The Charlatans - deschiderea concertului - deja cântau şi singurul lucru la care mă gândeam era cum o să rezistăm în căldura toridă într-o tribună care nu era acoperită deloc.
La faţa locului - nebunie şi isteria generală, provocată de faptul că nu erau suficiente chioşcuri cu apă, băuturi răcoritoare şi bere iar lumea se deshidrata doar stând la cozile interminabile. Ca de obicei, trupa - fenomenală, organizarea - de cacao.
După o pauză de o oră de când au terminat The Charlatans, au apărut şi băieţii (vorba vine) de la Rolling Stones. Sincer, înainte de concert mă gândeam dacă trupa mai poate să ducă la capăt un concert întreg… Inutil…
Mick Jagger (64 de ani!) era într-o vervă inepuizabilă - cânta, dansa, striga, se agita etc. N-am înţeles niciodată de ce atâtea femei îl adoră (e urât ca naiba), în schimb se ţine bine de tot şi cântă la fel de bine ca acum 30 de ani.
Keith Richards (tot 64 de ani!), ca de obicei, cu ţigara (fără filtru) în colţul gurii şi cu o butelie de whisky undeva prin apropiere, probabil şi cu un pic de Parkinson… însă cu măiestria neatinsă de trecerea anilor sau de ravagiile unei vieţi scandaloase.
Charlie Watts (66 de ani!), bateristul, decanul de vârstă… mai puţin în lumina reflectoarelor - dar nu mai puţin important. Nu e în prim-plan, însă fără el nu se poate, fraţilor!
Ron Wood (60 de ani!), la care nu ne putem referi ca fiind doar înlocuitorul lui Brian Jones, părea de-o vârstă cu mine dar coleg de breaslă cu nenea Richards într-ale trasului la măsea. Basist super meseriaş, glumeţ şi arătos. Partea cea mai mişto e că Ronnie e ţigan de-al nostru, din neamul Romany, da’ puţină lume ştie asta şi nimeni nu i-a strigat “Janes Romanes”!
Momentul cel mai senzaţional a fost, probabil, cel în care scena a început să se deplaseze către centrul stadionului în timp ce trupa interpreta “I Can’t Get No Satisfaction” - probabil una din puţinele piese pe care publicul o putea fredona (refrenul e simplu). Mick Jagger era realmente de neoprit, mă întrebam dacă după concert nu-l ia cumva Salvarea… şi culmea, la final mă simţeam eu mai obosit decât trebuie să fi fost cei 4 de la Stones.
Totuşi, “Sympathy For The Devil” rămâne piesa mea preferată, şi trebuie să recunosc că am rămas mut de uimire la spectacolul de lumini şi culori dedicat acestei piese - din acoperişul scenei au răsărit două făclii uriaşe iar pe ecranul multicolor zâmbea bunul nostru prieten, Scaraoţchi. Reorchestrată precum cele 2 remixuri din anii ‘90 şi cu un solo zguduitor, era the real thing. Pleased to meet you / Hope you guess my name / But what’s puzzling you / Is the nature of my game… şi aşa mai departe.
Fabulos, minunat, demenţial. Evident, nu-ţi rămâne decât să te întrebi care este reţeta longevităţii şi vitalităţii acestei trupe, şi - mai ales - dacă mai avem ocazia să ne întâlnim vreodată. Răspunsurile cele mai frecvente tindeau către un “nu” hotărât!
O minune… încă un concert incredibil dintr-un an în care pe lângă Stones-i şi minunatul George Michael aveam să mai văd alţi doi muzicieni prodigioşi - Neil Tennant şi Chris Lowe de la Pet Shop Boys.

 

Flawless Whisper

George Michael în concert la Bucureşti

Luna martie a fost una extrem de agitată. Vestea că George Michael va concerta la Bucureşti nu m-a luat chiar prin surprindere (auzisem ceva zvonuri şi speram că-şi va prelungi turneul început în 2006), însă doream să mă asigur că intru în posesia biletelor din prima zi de vânzare. Drept pentru care, în ziua de vineri, 30 martie - data anunţată pentru începerea vânzării biletelor - m-am postat de la ora 10 AM la o coadă neverosimilă formată din circa 20-30 de fani (şi fane). N-am reuşit să le cumpăr chiar atunci fiindcă organizatorii nu le tipăriseră încă - aşa că m-am ales doar cu rezervare. Două zile mai târziu am intrat în posesia lor. Au costat o grămadă de bani - eram pregătit, însă, să ipotechez casa sau să-mi vând laptopul ca să-l văd pe George Michael live la Bucureşti. Ah, am uitat să precizez - George este cântăreţul meu preferat all time.
După o aşteptare cruntă de aproape 2 luni, a venit şi ziua magică - 31 mai. Am ajuns la stadionul “Lia Manoliu” cu vreo 4 ore înainte de a începe concertul propriu-zis, şi am avut emoţii teribile din cauza vremii - a plouat insistent până cu o oră înainte de a începe the main event. Organizarea n-aş putea spune că a fost cine ştie ce, însă berea şi Coca-Cola nu au lipsit. După o abilă căutare şi un pic de noroc, m-am ales chiar cu o şapcă şi două tricouri originale cu însemnele lui George Michael. În acest răstimp, a trebuit să-i suport pe Simplu şi Loredana Groza care s-au produs pe cele două colţuri ale scenei, fără să impresioneze prea mult. Ba chiar micuţa Loredana a căzut spectaculos la finalul mini-concertului său, în drumul către ieşire.
Cu cinci minute înainte de ora 21:00, când întunericul începea să-şi facă apariţia - luminile s-au stins şi acordurile piesei Waiting (Reprise) - deh, cunoscătorii o ştiau! - încep să se facă auzite, cu George Michael cântând din culise. Pe impresionanta scenă licăreau tot felul de culori amestecate, însă palide şi tremurânde. La finalul piesei se deschide o trapă chiar în mijlocul scenei - precum un sas al unui OZN - şi apare, în sfârşit, cel pe care am aşteptat 20 de ani ca să-l văd în carne şi oase.
Ne-a salutat, ne-a mulţumit pentru cei 25 de ani de carieră şi ne-a îndemnat să cântăm împreună cu el. Începe Flawless, una din piesele mele preferate şi nu se mai poate sta jos, cu toţii dansăm şi cântăm împreună cu George. Au urmat alte piese senzaţionale: Praying For Time, Star People, Fastlove, Amazing, o piesă din perioada Wham! (Everything She Wants), Father Figure, An Easier Affair şi Shoot The Dog (un pamflet americano-britanic cu Tony Blair şi George W. Bush în chip de naşparlii).
Cu toate că de la bun început am fost uimit dar mulţumit de cantitatea impresionantă de lume bună prezentă la concert, am fost totuşi oarecum neplăcut surprins de faptul că spectatorii nu prea ştiau melodiile şi eram cam singurul care asigura audience vocals la tribuna în care mă găseam. Dar ce mai conta! Până la pauză n-am putut să stau locului, a fost fabulos.
Pauza de 20 de minute ne-a oferit un clip proiectat direct pe scenă şi o aşteptare relaxată, însă numărând secundele. Partea a doua a concertului a început cu George îmbrăcat în blugi şi piese absolut minunate: Faith (pe scenă rulau imagini din clipul piesei de acum - o tempora! - 20 de ani) şi mai apoi cu Too Funky, Outside, Spinning The Wheel (rearanjată splendid), Waiting For That Day, un alt intermezzo din perioada Wham! - I’m Your Man (din nou într-un aranjament orchestral superb) - şi You Have Been Loved. Din când în când mă întrebam singur dacă nu cumva visez.
La un moment dat, George mulţumeşte publicului pentru cei 25 de ani de carieră şi după ce ne strigă “Goodbye Bucharest! Thank you very much!” pleacă în culise. 10 minute am aplaudat şi am strigat “come back!” şi “Freedom! Freedom!” (pe care nu o cântase…). Bineînţeles, George Michael revine şi - în isteria generală la care eram şi eu părtaş - ne delectează cu Freedom 90 după care luminile se sting în întregime, lăsându-ne să aplaudăm şi să ţipăm cât ne ţineau plămânii. Oare nu a uitat ceva?
Deodată, scena se luminează în portocaliu - şi în mijlocul ei apare George Michael, învăluit în acordurile inconfundabile ale saxofonului din Careless Whisper. Era cât pe-aci să izbucnesc în plâns, ca să nu zic că eram aproape de un infarct. Cu ochii umezi şi gura cât pâlnia, am cântat absolut toate versurile cântecului, de la primul până la ultimul… I’m never gonna dance again / Guilty feet have got no rhythm / Though it’s easy to pretend / I know you’re not a fool / Should’ve known better than to cheat a friend / And waste the chance that I’d been given / So I’m never gonna dance again / The way I danced with you… şi mai apoi mi-am luat la revedere - împreună cu tot stadionul - de la cel mai iubit dintre cântăreţii în viaţă. Ştiam că ne vom revedea curând, pe iPod sau pe DVD player, dacă nu cumva la un viitor concert în România sau prin apropiere.
n.a.: titlul post-ului este un joc de cuvinte - combinaţie între titlurile pieselor Flawless (fără cusur) şi Careless Whisper (suspin fără griji), rezultă “suspin fără cusur”.

 

Bună ziua, naţiune!

De astăzi încep să scriu şi eu într-un blog personal. Păzea, leneşilor! Atenţie, binevoitori! Priviţi-l în ochi pe domnul emu şi ascultaţi! Promit să fie interesant!